La clean, pe valea împărăției lui Scaraoțchi

18 Jun, 2012 |

Am plecat dupa masa pe la doua dintr-un oras incins. Temperatura prognozata de meteorologi era de 34-36 de grade, dar in oras, printre cladiri si betoane, asfalt negru incins pana la o stare fizica de jeleu, termometrul din masina arata 41. Pana sa intru la adapostul masinii care de 10 minute incepuse sa produca o oarecare diferenta in aerul din interior, eram ca lesinat si alb la fata. Dupa un litru de apa plata bauta pe indelete mi-am mai revenit si incep sa constientizez cu bucurie in suflet tinta calatoriei ce a inceput.

Drumul serpuieste si urca in permanenta. Este liber si pare parasit, probabil fiindca este doar joi dupa masa. Aerul cu miros de padure si plin de oxigen patrunde acum pe geamul deschis al masinii. “Te rog, nu asa mult deschis, ca ma trage curentul!”. Devenita intre timp si partenerul meu credincios de pescuit, Cecilia are si ea acum mai mult sange in obraz si imi spune ca arde de nerabdare sa ajungem la destinatie. Ne luam de mana si ne bucuram de clipa ce ne e data sa o traim.

Intrati in cheile sapate in stanca de-a lungul mileniilor, drumul devine aproape impracticabil. Gropi adanci, ingust, parapeti din stanca zdrobiti, margina surpata, catre firicelul de apa ce se intrezareste la 20-30 m sub noi, cu pomi cazuti si trasi de o parte in asa fel incat de abia te strecori fara sa scapi cu masina nezgariata. 10-15 km de drum doar in coborare. Iesim din chei si cele cateva vile private si casute de vacanta ne dau de stire ca mai avem putin. Parchez direct in curte si imediat apare gazda noastra, brazilianca Mara. O femeie foarte simpatica si buna, sa o pui pe rana. In loc de pupaturi ne imbratisam prieteneste in timp ce ea ciripeste o romaneasca cu accent strain. Ne apucam de carat cateva bagaje sus in camera. Ne instalam si rapid jos in bucatarie, sa bagam prin frigider mancarea semipreparata adusa de acasa. Las doar salata de vinete si doua rosii zemoase, coapte pe lujer in gradina udata cu atata truda si perseverenta de Taticu. Ne asezam si mancam in linistea bucatariei comune ce miroase puternic a ceapa calita, usturoi si multa boaia de ardei. Intre timp apare si Petre, sotul Marei. “Hai Noroc Tizule” … zice, tinand intr-o mana un PET si-n cealata trei paharele, “Hai ca nu scapi, azi este ziua mea!” Dam o palinca pe gat si-i uram cele cuvenite sarbatoritului. Palinca imi incalzeste stomacul si Petre imi fericeste sufletul.
Afara, in curtea pensiuni, mirosul persistent te face sa stii cu siguranta ca undeva se pregateste un Bograch pe cinste in onoarea lui Petre si a invitatilor lui. Noi suntem singurii veniti “din afara”, dar fiindca deja ne cunoasteam, in urma unei vizite cu un an in urma, ni sa facut loc in pensiune. “Doctorul”, bucatarul sef, prieten bun al lui Petre, are facaletul in mana si mesteca in ceaunul de cel putin 100 de litri. Toata lumea vesela si cu chef de vorba. Muzica populara alterneaza cu manelele si valea rasuna de rasetele prietenilor gazdei.  Eu intrezaresc raul printre boschetii din spatele curtii si ma strecor aproape neobservat sa-l privesc. Mai sunt doua ore de lumina si gandul imi zboara imediat la cutia de muste si batul ce ma asteapta in portbagaj. Ma echipez fara sa spun nimanui o vorba si ma furisez jos la rau. La bulboana de langa fundul curti lui Petre, loc de scaldat si de pescuit in acelasi timp, mai sunt cativa copii cu bete la pluta si carlige viermi sau rame. Ii privesc cateva minute, iar ochii imi raman tintuiti in apa curata ce cade de pe marginea saltatoarei. Gandesc: – „Aici este imposibil sa pun o musca, asa ca mai bine ma duc in jos pe cele cateva locuri mai putin adanci ce stiu ca tin clean frumusel de pus in tigaie”. Salivez la gandul ca o data gatiti, carnea alb rozalie este frageda si extrem de gustoasa. Cleni din apa de munte. O posibilitate din ce in ce mai rara in tara aceasta in care o data prindeam clean la cosas, aproape la comanda si oriunde.

Ajung la primul loc la care ma gandisem initial uitandu-ma la „Bulboana”. Galagia petrecerii lui Petre de abia se mai aude, asa din cand in cand, adusa de adierea de vant de seara. Raul cade usor pe o panta mai abrupta si zgomotul, susurat acum, datorat nivelului scazut de vara, ma imbie la contemplare. Deschid ochii larg, trag aerul de munte in plamani pana simt o ameteala placuta, ca dupa o stampla de palinca. Tot ce vad si simt este tot ce mi-am dorit. Leg pe forfac o musca ce nu are nume, carlig de 14, corp in tonuri de gri si cu doua ture de hackle din prepelita gri, ca doua fustite, atat in coada cat si aproape de ochiul carligului. O privesc de aproape cum atarna in forfacul de 0,12 si mai ca-mi vine sa o mananc. Scot firul de pe mulineta, un fir WF scurt, cu o parte activa de doar 5 m. Este o varianta Creek a unei serii produsa sub sigla unei firme suedeze, de clasa 2. Batul de 8 picioare se destinde si usor aseaza firul si musca pe diagonala cursului de apa. Stau in genunchi si aplecat in fata, sa ma fac cat se poate de mic, privind firul cum se apropie incet de malul meu. Mai scot 20 de cm de running line si lansez din nou, ruland firul pe apa, aproape inperceptibil si fara zgomot. Nici nu dispare musca bine dincolo de suprafata apei, ca simt muscatura si primul clean isi incepe ultimul dans. Dimensiune “standard” dupa conditiile impuse de propria-mi constiinta si pricepere.

Lansez din nou, dar acum cam doi metri mai jos de locul in care am intepat primul peste. Exact cand musca atinge apa, vad doua buze albe curbate, de clean, care au inhatat musca. Ridic batul si simt primele zvacniri, mult mai profunde decat ale pestelui precedent. “Eh, asta este mai babaaan!” … dupa cateva raliuri haotice in toate directiile, il zaresc acum inotand obosit spre mine. Probabil 300-400 g. Il aduc langa mine si cu peangul apuc carligul de curbura si cu o usoara zmucitura il scot din gura. El ezita o secunda si cu o zbatere vanjoasa din tot corpul, parca stiind ca nu-l mai retine nimic, dispare imediat din raza mea vizuala. Zambesc multumit si ii doresc in gand o viata lunga si zeci de generatii de urmasi, ca este un exemplar fara de greseala. Mi-a ramas pana si azi adanc intiparit in memorie coloritul inotatoarelor pectorale, plecand de la un galben pal si in degrade, prin portocaliu, dand catre extremitati intr-un rosu sangeriu. Spatele negru cu portiuni gri si albastru pal, contrasteaza cu lateralele ca de oglinda, argintii. Superb! Savurez cateva clipe intregul eveniment, stand asezat si cu picioarele incrucisate pe un mic prundis sub o bolta de ramuri ale unui copac apropiat. Ma cuprinde relaxarea in toti muschii corpului. Nimic si nimeni nu mai exista. Doar eu, raul, clenii, musca si padurea din jur.
Ma intorc pe cararea de langa rau cu patru cleni standard intr-o pungulita. In dreapta, batul de clasa 2 se balanseaza si el cu varful spre inapoi, in ritmul pasilor mei. Ajung la masina parcata, deschid a cincea usa si ma asez sa-mi scot bocancii cu talpa de pasla. Rapid dau jos si pantalonii impermeabili, trag pe mine pe cei scurti si ma-ncalt cu sandalele. Incui masina si ma duc spre bucatarie sa bag la frigider pestii deja eviscerati si curatati de solzi. O gasesc pe Cecilia langa focul de tabara cu o sticla de bere in mana. “No, ai luat ceva?” intreaba curioasa, privindu-ma cu niste ochi intrebatori si cu un zambet larg. Raspund cu un “Da”, vesel si ademenitor, “Ii mancam?”… o intreb. “Daaaaaaaaa” zice ea razand si sare de pe bancuta pe care sezuse, razand copilaroasa si bucuroasa de ce urma sa vie. “A sosit Mos Cracuin la copilul favorit!”
De fiecare data, savuram impreuna pestele prins, iar epitetele limbii romane sunt suficiente pentru a exprima ce simtim de fapt. Acest “lux” de a manca cleni prajiti in unt. Patru, doi pentru ea si doi pentru mine. Garantat ca am putea manca cel putin de trei ori, sau de patru ori mai multi la numar. Dar fara sa discutam prea mult sau sa fiu nevoit sa trag o prelegere despre pescuitul restrictiv, cifra “patru” a fost acceptat si de Cecilia. Fac un mujdei zdravan dintr-o capatana de usturoi curatata de ea. Un Mujdei Adevarat!  Din acela cu smantana si un strop de ulei de masline, doar pentru gust. Un deliciu culinar la care visam cu ochii deschisi imediat dupa ce ne intoarcem in oras.

Dupa ce-am mancat pe indelete clenii acoperiti de mujdeiul cremos si dupa ce ne-am clatit papilele gustative cu un Pinot Gri de Minis, ne-am alaturat si noi din politete, gazdelor noastre, la serbarea lui Petre.

Am baut bere si am ras mult. Dar a fost imposibil sa nu gustam si din Bograchul facut in ceaunul de fonta, pe pirostrii, la foc deschis. Dupa o vreme mi-a sarit molesala ce m-a cuprins la un moment dat si ma indrept spre “Bulboana” ce acum era luminata doar de luna noua si stelele de pe cer. Stau nemiscat privind apa si ma loveste un gand…”Ia sa lasenz eu cu “La mouche” de cateva ori perpendicular peste bulboana.” Zis si facut. Ma duc si scot batul gata montat de clasa 3, cu musca deja legata pe forfacul de 0,18. Stiam de la vizita anterioara, ca daca scot firul Creek doar pe trei sferturi, musca lansata ajunge cam la un metru de malul opus. Dupa ce ochii mi s-au obisnuit cu lumina lunii rasfranta in suprafata apei, am vazut cum musca lasa valurele in urma ei, disparand in adancuri. Recuperez firul cu recuperari sacadate de 10 cm fiecare. Cand firul trece cu o mica zdruncinatura de inelul din varful batului, ridic musca din apa si execut deasupra capului urmatoarea lansare. Gandul ma duce departe la 4-5000 de km departare pe un rau din Scandinavia, la pescuitul de pastrav de mare. Raul curge zgomotos peste bolovanii din albie, iar eu pe marginea lui, bagat in apa pana la genunchi, cu batul de doua maini, paralel cu suprafata apei, pescuiesc concentrat privind la spatele prietenului Erling ce laseaza 35 de metri din doua miscari inainte si inapoi, cu batul de o mana. “Baaaaaang!!!” imi rasuna pana in creier si in tot restul corpului. Muscatura vine brusc si bratul acum ridicat poarta batul incovoiat la maxim. Pulsatiile din adancuri sunt puternice si un pic de adrenalina ma incalzeste si ma trezeste in acelasi timp, din visarea in care cazusem. Incerc sa strapung cu ochii intunericul ce ma inconjoara si vad cu greutate pe lucuiul apei, urmele lasate de partea superioara a forfacului in curentul raului. Pestele nu se duce decat inainte si inapoi pe fundul bulboanei. Tresar la vocea Ceciliei “No ceiiii, … sa nu spui ca ai prins asa, pe intunericul asta de-mi bag degetele in ochi!” “Ba da!” zic eu “… si cred ca este cel putin un pastrav de 1 kg”. “Ei naaaa, … cum sa fie asa peste mare in bulboana asta!” zice ea din nou, dar acum remarc ca vocea ei tradeaza exaltarea si emotiile prin care trece. “Unde este, ca nu-l vad?!” “Vezi batul?” … o intreb eu. “Da! Vaiiiii, … ce curbat este, oare nu se rupe?” Eu raspund linistitor “Eh, am eu grija sa nu se rupa, dar este batul de 3 si fiind si mai moale decat restul betelor pe care le am, se curbeaza la un asa peste.” Dupa inca vreo 10 minute in care conversez cu Cecilia despre tot ce se intampla acum, acolo in adancuri, simt ca pestele cedeaza din ce in ce mai mult si pot sa-l aduc catre suprafata. Il zaresc pentru o fractiune de secunda in lumina lunii si asa cum ma asteptam este un exemplar rar, pe cale de disparitie din apele romanesti de munte. Probabil a crescut in lacul de baraj in care se varsa raul. Sa aciuat aici dupa depunerea icrelor din iarna. „Bulboana” contine bancuri de puiet de clean ce foarte bine pot sa fie hrana primordiala pentru un asemenea pastrav si motiv verosimil de a suporta tot balamucul ce se creaza la sfarsit de saptamana in apa de desupra lui. Pestele a obosit si curentul il impinge catre mal. Cobor pe pietrele rontunde de langa apa si fortand acum putin tot echipamentul, bat, fir si carlig, trag pestele langa mine. Il apuc domol cu mana stanga si-l rastorn pe spate in apa. Ii vad cum branhiile palpita accelerat. Il ridic si-l arat Ceciliei. “Oauuuuu, ce mare este comparativ cu clenii ce i-am mancat. Aia erau pestisori in comparatie cu asta. Vai da ce frumos este, ce pete mari are pe tot corpul.” zice ea.

Ma trezesc incet si aud cum doua muste se zbat in perdeaua ce lasa sa patrunda primele raze de lumina ale diminetii. Ma uit la ceasul ce arata 05:05. “Ma scol” … imi zic, „… si ma duc la clean, cu muste uscate”. Dar cand incerc sa ma misc, simt de parca in muschi imi curge plumb nu sange. Sunt amortit pe o parte si inca buimac de somn. „Nu, nu de asta am venit sa dorm! Ma scol!” Incet, ma ridic si-mi indrept coloana vertebrala. Tot corpul urla de lene si lipsa de somn. Ma  indrept acum, impleticit, catre baie. Fac un dus mai mult rece decat cald si ma trezesc de-a binelea. Ma echipez rapid in hainele de pescuit si intru grabit in bucatarie sa-mi fac o cafea tare. Mirosul de cafea ma scoate definitiv din lumea viselor. Imi fac planul in gand, sezand la masa din bucatarie: – „Merg pe drumul de masini, pana jos la crasma de la intersectie si de acolo cotesc la stanga catre rau”.

Ma uit in sus si in jos, dealungul raului. Vad acolo, la 50 de metri in aval, ca pare foarte bun de uscate. Ma indret spre locul ales, lasand cam 10 metri intre mine si malul apei. Nu vreau ca umbra lunga a dimineti sa cada pe apa. Ies pe un prundis si ma apuc de pescuit. Klinkhamerul abia atinge apa ca este asaltat de guri flamande ce sunt prea mici sa inghita musca. In ciuda asalturilor repetate, musca refuza sa se scufunde. O scot si o lansez in asa fel incat in drumul ei, dusa de curenti, sa ajunga in spatele unui bolovan mai mare situat mai mult spre malul opus. Cum depaseste bolovanul, cam cu treizeci de centimetri, “pleosc”, e insfacata de primul clean standard al zilei. Dupa zeci si zeci de prezentari si vreo 15 pesti intepati, ma asez acum pe un bolovan patratos, cu musca agatata in unul din inelele batului si firul strans pe mulineta. Privesc raul asta ca pe o minune. Sunt incantat de toate culorile acestei dimineti, placut de racoroase. Florile de camp, iarba, copacii si brazii, au culori foarte intense in lumina soarelui de dimineata. Pasarelele canta de parca si-au incoronat un nou rege si acum sarbatoresc evenimentul. Gazele dezmortite de razele sorelui zboara in toate directiile, iar dinspre  rau, din cand in cand, aud plescaituri de clean. Fantastic! Ce priveliste. Inca mai exista asemenea oaze de normalitate in peisajul romanesc. Oare cate au mai ramas?
Ma ridic si merg agale de-a lungul raului pe cararea ce duce spre pensiune. Vad bancuri de cleni inotand grupati si pandind suprafata apei, cam peste tot. Printre ei vad exemplare de 150-400 g. Ma apropi de pensiune si ma surpind ca zambesc fericit. Ma opresc si ma rog: – “Doamne, lasa aceste drumuri sa fie inpracticabile si pe viitor. Asa poate scapa oaza asta de frumusete naturala, de incomensurabila prostie (r)omeneasca. Oare de ce isi distrug natura din jur, cate o data cu buna stiinta?” … nu am nici un raspuns. Ma grabesc sa o scol pe Cecilia sa nu piarda aceste momente speciale ale diminetii din Valea Imparatiei lui Scaraotchi! Exista riscul ca peste cativa ani sa dispara si oferta de normalitate a acestui paraias de munte. Asfaltul si implicit mitocania vor ajunge si aici, iar micul rai pescaresc va deveni de domeniul amintirilor.

“Asculta-mi ruga Doamne, altfel cand apele Romaniei vor fi goale de pesti si pline de gunoaie, copiii vor crede ca in oceane inoata Fish Fingers, gata pregatiti de tigaia mamei.”

Arad, iunie 2012 – Ceciliei cu toata dragostea.

Flyfishing

About the author

Privesc obsesiv la tot ce misca in ecosistemul unui rau. Ochii mi se umplu de lacrimi, la fiecare reintalnire cu Regina Nordului. Toxicoman irecuperabil, ma droghez cu doze cosiderabile de fly fishing zilnic. Nu stiu tot si nici nu ma intereseaza sa stiu. Dar un lucru il stiu cu siguranta, ca nimic pe lume nu poate fi mai divin, decat o apa turcoaz, un bat de doua maini, un fir WF lansat transversal pe rau, un forfac Int., o musca conceputa si legata de mine la capatul forfacului si asteptarea/speranta/visul ce ma acapareaza, ca un pastrav de mare sa se lase ademenit. Iar daca mai am si un prieten de suflet cu mine in jurul focului de tabara, gandul mi se indreapta spre Dumnezeu si-i multumesc.

9 Responses to “La clean, pe valea împărăției lui Scaraoțchi”

  1. remus says:

    Ma rog alaturi de tine! desi isi au si ei “pionierii” lor. sambata pe somesul rece erau unii suparati ca nu auzeau muzica din cauza zgomotului care-l face raul. desi drumul e praf -tandari tot au reusit sa intre cu un bmv cu garda joasa.

  2. Petru says:

    DA … dar cati ar fi fost de ar fi fost turnat asfalt???
    Eu am trecut o data pe Valea Draganului sambata cam pe la pranz. Ce sa pescuiesti pe acolo. Erau “cata frunza si iarba”. Efectul Asfaltului. 🙂 No sigur ca mai sunt si din cei ce nu tin cont si intra si pe drumuri rele. Nu vreau sa fiu rau … dar chestiunea asta cu “hai la gratar” peste tot si cu muzica data tare sa duduie, urlete, etc … ar trebui limitata la zone amenajate. A aparut legea asta noua. dar nu am citito. Poate o fi buna … dar mai probabil este ca un “caine fara dinti”. 🙂

    • Codrut iFish says:

      Pai cam asa este. O sa umble potera, sa dea amenzi, pe acolo? Pai doar n’o toci Garcea bunatate de Logan pe drumul forestier. Le-o trag grataragiilor de pe langa asfalt care apoi se vor refugia cu totii acolo unde nu calca Loganul. Si asta e o treaba buna pana la urma, in speranta ca-si vor rupe toti bemveu’ de la prea multi mici si ceafa de porc. 🙂

  3. Stefan says:

    Tot ce ziceti voi aici cu musica si gratare peste tot ma ingrozeste un pic, intr-o saptamana ajung in ro si sper sa mai gasesc vreun rau cu pastravi fara manelisti si galagie..

  4. Petru says:

    Din pacate situatia din realitate este pe alocuri si mai grava. Pastravii in Ro pe rauri sant pentru clasa de ff #1-2. Cateva exceptii intaresc regula. Palmasii sant majoritari. Iar si pe astia ii decimeaza “ramarii” si cei ce inca pe fata si fara jena se lauda cu capturi la pestisor si buchete de viermi, de zeci de bucati. C&R este doar pentru poze si cativa “naivi”.

  5. Romi says:

    Hai Acasă Stefan, că o sa găsim si pentru tine un petec de râu linistit.

  6. Stefan says:

    Pai toti sunt controlati de muritul de foame si instinctul de acumulare. Putini mai pescuiesc ptr sport…Cand ma pregateam sa plec acuma 12 ani “prietenii” imi ziceau ca de ce plec ca in cativa ani o sa se schimbe…12 ani si e mai rau. Raul meu de suflet Porumbacu e tras prin conducte…nu stiu cum o sa reactionez cand o sa vad pe viu…

  7. Petru says:

    Rapacitatea celui mai agresiv rapitor al planetei, “Omul” este extrem de evidenta la romani. Sant prea putini cei ce vor sa fie constructivi fata de cei ce sunt destructivi. Inca nu sa inteles ca Natura, trebuie aparata de marea majoritate in mod activ. La fel ca si democratia. In tara asta “violatorii”, sant “ai nostrii” si trebuie aparati chiar si cu “bota” daca este nevoie, dintr-un sentiment de compasiune si mila. Asa ca ce pretenti mai poti sa ai cand este vorba de un Rau. Asta este realitatea “mioritica” romaneasca. O societate “baseficata”, in care sistemul de valori este cu susul in jos.

  8. romi says:

    Hai Acasă Ștefan, o să găsim si pt tine un petec de râu linistit.

Leave a Reply